1. PROCOPIE IVAŞCOVICI– Ctitorul catedralei – (1853-1873)

S-a născut în 8 august 1808, în localitatea Deliblata, azi în Banatul Sârbesc, la botez primind numele Petru; a făcut studii gimnaziale la Oradea şi Novi Sad; a studiat Filosofia la Késmárk; studii Teologice la Vârşeţ şi studii Juridice la Sárospatak; la tunderea în monahism a primit numele Procopie; a îndeplinit următoarele misiuni: funcţionar la Mitropolia Ortodoxă din Carloviţ (între 1833 şi 1835), profesor la Seminarul Teologic din Carloviţ (din 1835), în paralel, secretar eparhial (din 1838), asesor (consilier) al Mitropoliei Ortodoxe din Carloviţ (1843); arhimandrit şi stareţ al mănăstirii din Kruşedol (1846), după care a fost promovat în ierarhie: episcop al Aradului (1853-1873), mitropolit al Ardealului (septembrie 1873-iulie 1874) şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe (1874-1880), având reşedinţa în Carloviţ; în august 1880 a fost „silit de guvernul maghiar să demisioneze”, retrăgându-se la Biserica Albă (azi în Banatul sârbesc); ca episcop la Arad, a ridicat Vechea Catedrală episcopală de aici; a trecut la cele veşnice la 11 mai 1881, la Biserica Albă (Banatul sârbesc); este înmormântat în Catedrala Patriarhală din Sremski Karlovci (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 230-231).

2. MIRON ROMANUL (1873-1874)

S-a născut în 23 august 1828, în localitatea Mezieş, jud. Bihor, la botez primind numele Moise; a făcut studii gimnaziale la Beiuş şi Oradea, studii de teologie la Arad (1846-1849); întrucât era un tânăr bine pregătit, a fost numit mai întâi secretar, apoi consilier eparhial la Arad (1863), după ce în 1857 se călugărise la mănăstirea Hodoş-Bodrog cu numele Miron; a fost hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah (1863); mai bine de un deceniu a fost profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Arad (1857-1869) şi, pentru scurtă vreme, inspector şcolar al judeţului Caraş-Severin (1869-1870); apoi i s-au dat însărcinări mai înalte şi anume, preşedinte-vicar al Consistoriului Ortodox Român din Oradea (1870-1873), unde a dobândit o bogată experienţă administrativ-bisericească; în 12/24 noiembrie 1873 a fost ales episcop al Aradului (înscăunat la 3 februarie 1874); la scurtă vreme, a fost înălţat în scaunul de mitropolit al Transilvaniei (la 21 noiembrie 1874 a fost ales, iar în 15/27 decembrie acelaşi an, instalat la Sibiu); în timpul păstoririi, s-a remarcat în diferite domenii de activitate; pe târâm cultural, pomenim alcătuirea de manuale şcolare şi colaborarea la diferite periodice ale vremii (Telegraful Român – Sibiu, Concordia şi Federaţiunea din Pesta), dar şi activitatea intensă în „Asociaţia naţională arădeană pentru cultura poporului român”; a promovat profesori de valoare la Institutul Teologic din Sibiu, a acordat burse studenţilor merituoşi (mai ales prin Fundaţia „Gojdu”) ş.a.; pe tărâm naţional, a fost mai întâi preşedintele Partidului Naţional Român din Arad, iar apoi, deputat în Parlamentul de la Budapesta (1869) şi (ca mitropolit) membru în Casa magnaţilor din Budapesta, de unde a apărat de nenumărate ori drepturile românilor transilvăneni, între care autonomia Bisericii, a şcolilor confesionale transilvănene (îndeosebi predarea disciplinelor în limba română); a luptat împotriva maghiarizării numelor de localităţi şi pentru sporirea numărului şcolilor primare confesionale ş.a.; pe linie administrativ-gospodărească, amintim ridicarea unei noi clădiri pentru Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu, dar şi pentru Centrul arhiepiscopal de aici (pentru birouri şi tipografie), existente şi astăzi; a reuşit să obţină o parte din salarizarea preoţimii de la stat, numită „congruă”; a trecut la cele veşnice în 4/16 octombrie 1898, fiind înmormântat lângă biserica „din groapă” din Sibiu (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 3787-378).

3. IOAN MEŢIANU (1875-1898)

S-a născut în 9 mai 1828, în Zărneşti, jud. Braşov; a făcut studii la diferite licee din Braşov şi Cluj, după care a urmat cursurile Institutului Teologic-Pedagogic din Sibiu; a fost preot şi protopop (de mir) în Zărneşti şi membru în diferite „foruri bisericeşti din Sibiu”; după ce a rămas văduv, a fost numit mai întâi vicar eparhial la Oradea (1874-1875), şi, la scurtă vreme, episcop al Aradului (1875-1898), apoi, mitropolit al Transilvaniei (ales în 19/31 decembrie 1898 şi înscăunat la 28 februarie/12 martie 1899); asemenea înaintaşului său de la Sibiu (mitropolitul Miron Romanul), şi ierarhul Ioan Meţianu s-a evidenţiat pe plan bisericesc şi naţional; ca protopop şi ierarh a organizat numeroase şcoli primare confesionale (româneşti), a înfiinţat o şcoală (medie) de fete în Arad, un internat pentru elevii români în Beiuş, o tipografie eparhială la Arad; a înfiinţat periodicul eparhial Biserica şi Şcoala (Arad); a înălţat o clădire nouă pentru Institutul Teologic-Pedagogic din Arad; este iniţiatorul construirii Catedralei mitropolitane din Sibiu (1902-1906) după modelul „Sfintei Sofia” din Constantinopol; a înălţat o clădire nouă pentru Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, unde a numit vestiţi profesori de Teologie; tot aici, profesorul Nicolae Bălan a pus bazele Revistei Teologice (1907); s-a îngrijit de apariţia (pe mai departe) a Telegrafului Român, de sprijinirea şi ocrotirea şcolilor confesionale ortodoxe româneşti din arhiepiscopie; pe plan filantropic, a înfiinţat diferite fundaţii, mai ales pentru ajutorarea familiilor de clerici (pentru copiii orfani, văduve), dar şi pentru susţinerea elevilor şi studenţilor români (prin burse, îndeosebi a celor sărmani, dar merituoşi) pentru a studia la diferite şcoli; pe plan naţional, a fost deputat în Dieta de la Cluj (1865), iar ca ierarh, membru în Casa magnaţilor de la Budapesta, unde a luptat pentru drepturile românilor, mai ales pentru menţinerea limbii române în şcolile primare confesionale româneşti, deoarece pe vremea sa erau desfiinţate sute de şcoli româneşti; pe linie culturală, menţionăm publicarea unor cuvântări, predici, articole în Biserica şi Şcoala din Arad, Telegraful Român sau în alte periodice ale timpului; a trecut la Domnul pe 3 februarie 1916, fiind înmormântat în cimitirul bisericii numită „din groapă” din Sibiu (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 272-273).

4. IOSIF I. GOLDIŞ (1899-1902)

S-a născut în ziua de 17 februarie 1836, în Socodor, jud. Arad, la botez primind numele Ioan; a urmat gimnaziile din Szarvas (Ungaria) şi Arad, iar pregătirea superioară la Institutul Teologic-Pedagogic din Arad, Academia de Drept din Debreţin şi Facultatea de Filosofie a Universităţii din Pesta; după ce o perioadă a fost funcţionar în administraţia de stat, în 1869 a fost călugărit la mănăstirea Hodoş-Bodrog cu numele Iosif, iar mai târziu hirotonit ierodiacon şi ieromonah; vreme de patru ani a fost profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Arad (1869-1873), profesor de Limba română la Liceul de stat din Arad (1873-1892), administrator protopopesc la Arad (1878-1880) şi director administrativ la Institutul Teologic-Pedagogic din aceeaşi localitate (1885-1886); după ce a câştigat o bogată experienţă pe tărâm administrativ-bisericesc, a fost ales preşedinte-vicar al Consistoriului Ortodox Român din Oradea, pe care l-a condus cu vrednicie timp de şapte ani (1892-1899); roadele muncii sale de la Oradea au fost încununate prin alegerea lui în fruntea Episcopiei Aradului (în 2/14 mai 1899 şi instalat la 20 iulie 1899); pe lângă activitatea misionar-pastorală şi administrativ-gospodărească, a desfăşurat şi o importantă lucrare intelectuală, publicând în periodicele româneşti, maghiare şi germane din Arad articole despre latinitatea limbii române (1880-1881); de asemenea, a alcătuit şi o Gramatică a limbii maghiare; pentru temeinicia publicaţiilor sale a fost ales membru corespondent al Academiei Române; a trecut la cele veşnice în 23 martie 1902, fiind înmormântat la Arad (gropnița episcopală de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog) (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 180-181).

5. IOAN IGNATIE PAPP (1903-1925)

S-a născut la 1 ianuarie 1848, în localitatea Pociovelişte, jud. Bihor, la botez primind numele Ignatie; a urmat cursurile Gimnaziului din Beiuş (absolvit în 1868), apoi ale Institutului Teologic-Pedagogic din Arad (1868-1871); după absolvire a îndeplinit mai multe misiuni: funcţionar (1871-1876), secretar (1876-1891) şi consilier episcopesc (1891-1903); a fost diacon şi preot celib (necăsătorit); călugărit mai târziu la mănăstirea Hodoş-Bodrog, cu numele Ioan, în 1900; având o însemnată experienţă administrativă, în 1903 a fost ales episcop al Aradului; în perioada păstoririi sale: a fost pictată Catedrala eparhială din Arad, a ctitorit un lăcaş de cult în localitatea sa natală, a înălţat o clădire nouă pentru şcoala civilă de fete din Arad, dar şi una pentru Institutul Teologic-Pedagogic de aici; a sporit averea eparhiei prin cumpărări de clădiri şi locuri intravilane, a acordat burse şi ajutoare pentru tinerimea şcolară; cu prilejul Marii Adunări Naţionale de la 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, a fost copreşedinte al acesteia; în perioada octombrie 1918-mai 1920 a fost locţiitor de mitropolit al Transilvaniei; a trecut la cele veşnice la 21 ianuarie 1925, fiind înmormântat în cimitirul din satul natal Pocioveliște, județul Bihor (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 337-338).

6. DR. GRIGORIE GH. COMŞA (1925-1935)

S-a născut la 13 mai 1889, în Comana de Sus, jud. Braşov, la botez primind numele de Gheorghe; a urmat cursurile primare în localitatea natală, liceul în Făgăraş (1900-1908), Institutul Teologic din Sibiu (1908-1911), Facultatea de Drept a Universităţii din Budapesta (1911-1915), unde a obţinut şi doctoratul în Drept; în paralel, a făcut studii la Facultatea de Teologie Catolică din Budapesta, unde, mai târziu, a obţinut şi licenţa (1921), şi, mai apoi, doctoratul în Teologie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (1925); a fost hirotonit diacon în Sibiu (1915), îndeplinind diferite funcţii bisericeşti şi laice precum: redactor la Telegraful Român (1918), secretar la Preşedinţia Consiliului Diligent (1918-1919), subdirector şi, mai apoi, subdirector general în Ministerul Cultelor şi Artelor (1920-1925); a slujit ca diacon la biserica „Amzei” din Bucureşti; deputat în cel dintâi Parlament al României Mari (1920); în 3 mai 1925 a fost ales episcop al Aradului, între timp fiind tuns în monahism, cu numele Grigorie, la Mănăstirea Sinaia; a fost hirotonit arhiereu la 14 iunie 1925 şi înscăunat, la Arad, în 12 iulie 1925; pe lângă activitatea misionar-pastorală de excepţie, a desfăşurat şi o bogată activitate publicistică; dintre lucrările sale amintim: Predici pentru toate duminicile de peste an şi alte ocaziuni, în colaborare cu Pr. Gheorghe Maior (Arad, 1918), Istoria predicii la români (Bucureşti, 1921), Pentru neam şi lege. Patruzeci de cuvântări împotriva adventiştilor şi baptiştilor (Caransebeş, 1923), La altarul neamului (Bucureşti, 1924), Predici la sărbătorile bisericeşti (Arad, 1925), Pentru slujitorii altarului. Meditaţii şi îndemnuri (Caransebeş, 1925), Veniţi la Hristos. Predici la toate duminicile anului bisericesc (Arad, 1926), De la leagăn până la moarte. Predici (Arad, 1927), Brazde în ogorul Ortodoxiei (Arad, 1932), Darurile Duhului Sfânt (Arad, 1934), Aprindeţi darul lui Dumnezeu, meditaţii pentru preoţi (Arad, 1934), Flori din grădina sufletului (Arad, 1934), Haina de nuntă (Arad, 1935); a mai publicat: Trei sute cincizeci de pilde pentru predici şi alte cuvântări (Arad, în colaborare cu Arhim. Justin Suciu), O mie de pilde pentru viaţa creştină (Arad, în colaborare cu Pr. Nicolae Popovici şi Pr. Gheorghe Popovici; a elaborat şi tipărit lucrări referitoare la sectele religioase: Sectele religioase din România (Bucureşti, 1925), Călăuza cunoaşterii şi combaterii sectelor (Bucureşti, 1925), republicată în anul 1927 cu titlul: Noua călăuză pentru cunoaşterea şi combaterea sectelor (Bucureşti, 1927), Baptismul în România din punct de vedere istoric, naţional şi religios (Arad, 1927), Cheia sectelor religioase din România (Arad, 1930), Statul în faţa sectelor (Arad, 1933); în acelaşi timp, a publicat lucrări de ordin misionar-pastoral, social şi cultural: Datoriile preoţimii faţă de problemele sociale (Bucureşti, 1925), Pastoraţia individuală şi colectivă (Arad, 1929), Credinţa, morala şi neamul (Arad, 1929), Credinţa care lucrează (Arad, 1931), Preotul şi societatea de azi (Arad, 1932), Spre zările veşniciei (Arad, 1933), Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru (Arad, 1933), Tineretul României (Bucureşti, 1933), Scrisori către învăţători (Arad, 1934), Cultura satelor noastre (Arad, 1935); a tradus şi publicat: Adolf Harnack, Monahismul, idealurile şi istoria lui (Sibiu, 1916); a publicat „broşuri de apărare a credinţei ortodoxe”, studii, articole, cuvântări, pastorale în: Telegraful Român (Sibiu), Revista Teologică (Sibiu), Biserica şi Şcoala (Arad) ş.a.; a înfiinţat câteva colecţii teologice şi moralizatoare: „Biblioteca preotului ortodox”, „Biblioteca creştinului ortodox”; pentru bogata sa activitate publicistică a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1934), membru al Societăţii Scriitorilor Români şi al Sindicatului ziariştilor din Banat, membru în Comitetul Central al ASTREI ş.a.; în timpul păstoririi sale s-a preocupat de bunul mers al Academiei Teologice din Arad şi de publicaţia Biserica şi Şcoala; a trecut la cele veşnice în 25 mai 1935 și este înmormântat în gropnița episcopală de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 96-97).

7. ANDREI MAGIERU (1936-1960)

S-a născut în 27 ianuarie 1891, în Saturau (azi, Brazii), jud. Arad, la botez primind numele Aurelian; a făcut studii la Gimnaziile din Arad şi Beiuş şi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1909-1913), unde şi-a luat şi doctoratul în Teologie, în 1916; cursuri la Facultatea de Litere a Universităţii din Budapesta; a îndeplinit următoarele însărcinări: rector al internatului diecezan din Beiuş (1914-1918); secretar al Consistoriului ortodox român din Oradea (1917-1921, perioadă în care a participat activ la acţiunile de pregătire a unirii Transilvaniei cu România); după ce a fost hirotonit diacon şi preot celib, a îndeplinit funcţia de asesor consistorial la nou-înfiinţata Episcopie a Oradiei (1921-1926); între timp, călugărit cu numele Andrei (1922); arhiereu-vicar la Oradea, cu titlul de „Crişanul” (1926-1935); în paralel, a fost redactor al publicaţiei eparhiale Legea Românească, profesor şi rector al Academiei Teologice Ortodoxe din Oradea (1923-1936); în 10 decembrie 1935 a fost ales episcop al Aradului (instalat abia în 2 februarie 1936); în perioada episcopatului său la Arad, s-a evidenţiat atât pe tărâm misionar-pastoral, cât şi pe tărâm teologic; a făcut parte din două delegaţii care au reprezentat Biserica noastră în străinătate (Anglia şi Patriarhia Rusă); a scris, de pildă, un curs de Noul Testament (litografiat), dar şi articole, predici, cuvântări, pastorale, publicate în diferite periodice bisericeşti ale timpului, precum Legea Românească de la Oradea, şi Biserica şi Şcoala din Arad; a trecut la cele veşnice pe 13 mai 1960,  fiind înmormântat în gropnița episcopală de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 256-257).

8. DR. NICOLAE CORNEANU (1961-1962)

S-a născut în 21 noiembrie 1923, în Caransebeş, într-o familie de preot, la botez primind numele Nicolae; a urmat şcoala primară şi apoi liceul în Caransebeş (1934-1942), Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (1942-1946), unde a obţinut licenţa şi apoi doctoratul în Teologie (30 iunie 1949), cu teza: Începuturile monahismului creştin pe valea Nilului (în manuscris); a îndeplinit următoarele funcţii: profesor suplinitor la Academia Teologică din Caransebeş (1 aprilie 1947-1 septembrie 1948); diacon celib (necăsătorit) şi secretar eparhial (din septembrie 1948); referent principal (din 1 aprilie 1949) şi consilier administrativ la Arhiepiscopia Timişoarei (1 iunie 1952-[1] octombrie 1956); profesor titular la Seminarul Teologic din Caransebeş (1 octombrie 1956-1 martie 1959); conferenţiar universitar la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu (din 1 martie 1959); în 1960, hirotonit preot; pe 15 decembrie 1960 a fost ales episcop al Aradului, fiind hirotonit în 15 ianuarie 1961 şi înscăunat la Arad pe 22 ianuarie 1961; pe 17 februarie 1962 a fost ales arhiepiscop al Timişoarei şi Caransebeşului şi mitropolit al Banatului şi înscăunat în 4 martie 1962; în decursul vremii a mai fost: locţiitor de mitropolit al Ardealului (aprilie-iunie 1967), locţiitor de mitropolit al Olteniei (octombrie 1977-aprilie 1978); a desfăşurat o bogată activitate cărturărească, publicând lucrări valoroase în revistele noastre bisericeşti sau în volum; între acestea amintim: Temeiurile învăţăturii ortodoxe (Timişoara, 1981), Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creştină (Timişoara, 1984), Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine (Timişoara, 1987), Învăţături ale Bisericii Ortodoxe (Timişoara, 1987), Quo vadis? Studii note şi comentarii teologice (Timişoara, 1990); a tradus din greacă Scara raiului, de Sfântul Ioan Scărarul, precedată de viaţa pe scurt a lui Ioan Scolasticul şi urmată de cuvântul către păstor (traducere, introducere şi note, Timişoara, 1994, 2008), Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare (Timişoara, 1998), Origen şi Celsus: Confruntarea păgânismului cu creştinismul (Timişoara, 1999), Pe firul vremii – meditaţii ortodoxe (Timişoara, 2000), Pe baricadele presei bisericeşti (vol. I, Timişoara, 2000, şi vol. II, Timişoara, 2000), Credinţă şi viaţă (Timişoara, 2001), Popasuri duhovniceşti de la Crăciun la Paşti (Timişoara, 2001), Miscellanea patristica (Timişoara, 2001), Farmecul scrierilor patristice (Timişoara, 2002), Patristica: filosofia care mângâie (Timişoara, 2004), Actualitatea literaturii vechi creştine (Timişoara, 2007), Pentru mai binele obştesc (Timişoara, 2008), Viaţa Fericitului Pahomie (Timişoara, 1995); a coordonat colecţia Comorile Pustiei (la Editura Anastasia) şi volumele: Ieşit-a semănătorul… (Timişoara, 1974), Culegere de predici (Timişoara, 1984) şi Ortodoxia românească (Timişoara, 1992); a desfăşurat o aleasă activitate misionar-pastorală şi administrativ-gospodărească, sprijinind ridicarea de noi biserici şi case parohiale, refacerea celor vechi, restaurarea monumentelor istorice, înfiinţarea de colecţii muzeale, ridicarea unor clădiri noi: la Centrul mitropolitan din Timişoara, la Seminarul Teologic din Caransebeş ş.a.; a susţinut activitatea tipografiei eparhiale, în care au fost tipărite un mare număr de lucrări istorice sau teologice; se numără printre marii ecumenişti ai veacului nostru, reprezentând Biserica noastră la numeroase întruniri internaţionale, mai ales în cadrul Conferinţei Creştine pentru Pace (cu sediul la Praga) sau ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, fiind membru în Comitetul Central al acestuia în perioada 1978-1981; pentru activitatea deosebită pe tărâm teologic-cultural, în anul 1992 a fost ales membru de onoare al Academiei Române; a trecut la cele veşnice pe 28 septembrie 2014, fiind înmormântat în Catedrala mitropolitană din Timişoara (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 101-103).

9. TEOCTIST ARĂPAŞU (1962-1973)

S-a născut în ziua de 7 februarie 1915, în Tocileni, jud. Botoşani, dintr-o familie de ţărani evlavioşi, Marghioala şi Dumitru Arăpaşu, la botez primind numele Teodor, fiind al zecelea din cei 11 copii; a urmat şcoala primară în satul natal; a intrat ca frate de mănăstire la Vorona (1928) şi Neamţ (1931); elev la Seminarul monahal de la mănăstirea Cernica (1932-1940); a fost tuns în monahism în mănăstirea Bistriţa, jud. Neamţ, cu numele de Teoctist (1935); a fost hirotonit ierodiacon (4 ianuarie 1937), în aceeaşi mănăstire; în anul 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut licenţa în 1945; pe 1 martie 1945 a fost hirotonit ieromonah la Iaşi, fiind slujitor la Catedrala mitropolitană din Iaşi; în 1946 a fost hirotesit arhimandrit; a urmat şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi (1945 şi 1947); a fost mare eclesiarh la Catedrala mitropolitană din Iaşi, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor (1946-1948), şi vicar administrativ al aceleiaşi eparhii (1948-1950); în martie 1950 a fost ales episcop-vicar patriarhal şi hirotonit arhiereu cu titlul „Botoşăneanul”; a fost secretar al Sfântului Sinod şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti (1950-1954); în 28 iulie 1962 a fost ales episcop la Arad (întronizat la 16 septembrie 1962), unde a păstorit până în decembrie 1972; a fost locţiitor de episcop la Oradea (decembrie 1969-decembrie 1970); la 28 ianuarie 1973 a fost ales arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei (înscăunat la Craiova la 25 februarie 1973); pe 25 septembrie 1977 a fost ales arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (întronizat la Iaşi în 9 octombrie 1977); în perioada iulie 1980-ianuarie 1982 a fost locţiitor de mitropolit al Ardealului; din 31 iulie 1986 a devenit locţiitor de patriarh; la 9 noiembrie 1986 a fost ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (înscăunat în 16 noiembrie 1986). În cei 57 de ani de activitate ca ierarh a publicat: pastorale, numeroase studii, articole, cuvântări în revistele bisericeşti centrale şi eparhiale: Biserica Ortodoxă Română, Glasul Bisericii, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Banatului, Mitropolia Olteniei, Telegraful Român ş.a.; a publicat şi lucrări, precum: În slujba Ortodoxiei româneşti, a năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii române: Mitropolitul Iacob Putneanul, 1719-1778 (Mănăstirea Neamţ, 1978), Pe treptele slujirii creştine, în 15 volume ce cuprind omilii, cuvântări şi meditaţii ş.a., Slujind altarul străbun, vol. I (Bucureşti, 1992); studii: „Studiu introductiv” la Dosoftei. Dumnezeiasca Liturghie, ediţie critică de N. A. Ursu (Iaşi, 1980); Cuvânt înainte, cu titlul: „1600 de ani de la prima atestare documentară a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei”, la vol. Pagini din trecutul istoric, patristic, artistic, cultural şi bisericesc al Moldovei (Iaşi, 1988); în perioada în care s-a aflat în fruntea Bisericii Ortodoxe Române au fost publicate: Sfânta Scriptură (1988, 1993, 1999), Sfânta Scriptură (format mic, imprimată în Olanda, 1990); o versiune revizuită a Noului Testament (1993); a fost reeditată Biblia de la Bucureşti din 1688, în anii 1988 şi 1998; au fost tipărite noi traduceri din Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, cărţi de slujbă, manuale pentru Seminariile Teologice şi Institutele Teologice (Facultăţile de Teologie Ortodoxă), lucrări cu caracter teologic şi istoric: Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti (Bucureşti, 1987), Biserica Ortodoxă Română. Monografie album (Bucureşti, 1987) ş.a.; în decursul vremii a făcut parte sau a condus delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române care au vizitat: Biserica Ortodoxă din Finlanda (1971), Biserica Ortodoxă Siriană a Răsăritului din Malabar-India (1976), Biserica Ortodoxă Rusă (1978), Biserica Ortodoxă Bulgară (1983), Biserica Armeană (1983), Bisericile Ortodoxe din Grecia, Cipru, Bisericile din R.F. Germania ş.a.; ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a vizitat în 1987 şi după 1990 Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Bulgară (1987), Austria (1987), Suedia (1987) Patriarhia Rusă (1988) ş.a.; a participat la Conferinţa Mondială a Comisiei „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor la Montreal (Canada, 1963), la întâlnirile ecumenice de la Chantilly-Franţa (1978), la cea de a VII l-a Adunare Generală a Bisericilor Europene de la Chani-Creta (1979), fiind ales membru în Comitetul consultativ, la a doua Conferinţă panortodoxă pre-sinodală (Chambesy, Elveţia, 1982), la lucrările Prezidiului şi Comitetului Consultativ de la Oxford (Anglia, 1983) ş.a.; în timpul cât a fost patriarh au fost înfiinţate sau reînfiinţate o serie de Eparhii: a Tomisului, a Târgoviştei, a Sucevei şi Rădăuţilor, a Argeşului, a Sloboziei şi Călăraşilor, a Maramureşului şi Sătmarului, a Covasnei şi Harghitei, a Caransebeşului, a Huşilor, a Alexandriei şi Teleormanului, iar pentru diasporă: Mitropolia Basarabiei, Mitropolia pentru Germania şi Europa Centrală, Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria şi Episcopia Ortodoxă Română de la Vârşeţ; în majoritatea acestora, la stăruinţa sa, au fost aleşi ierarhi tineri, cu studii în străinătate, care să facă cinste Sfântului Sinod al Bisericii noastre; tot în această perioadă, „în vara anului 1992, întâistătătorul Bisericii noastre a iniţiat şi a reuşit să canonizeze un nou grup de sfinţi români şi a stăruit să li se alcătuiască sinaxare, acatiste şi slujbe, ceea ce s-a şi împlinit. Printre cei canonizaţi acum se află şi voievodul moldovean Ştefan cel Mare şi Sfânt şi martirii Brâncoveni, fapt ce a stârnit multă bucurie în sufletele credincioşilor, care de foarte multă vreme aşteptau şi doreau ca aceştia să fie trecuţi în rândul sfinţilor, pentru viaţa lor curată şi plină de evlavie pe care au dus-o, iar, pentru cei din urmă, şi pentru că au plătit cu viaţa credinţa lor creştină”; în timpul păstoririi sale a fost reintrodus studiul Religiei în şcolile de stat, s-au înfiinţat noi Seminarii Teologice (numărul lor a ajuns la 38), precum şi Facultăţi sau Secţii de Teologie Ortodoxă în universităţi (15 la număr); a fost reorganizată, de asemenea, Asistenţa socială în Patriarhia Română, reuşind să se asigure „prezenţa preoţilor în spitale, orfelinate şi penitenciare […], precum şi […] reintroducerea acestora în armată”; au fost întemeiate Asociaţii şi organizaţii filantropice, pentru ajutorarea celor nevoiaşi: bătrâni, copii abandonaţi sau ai străzii, persoane cu handicap ş.a.; cu acordul ierarhilor Bisericii noastre, în frunte cu patriarhul Teoctist, au fost înfiinţate în majoritatea oraşelor ţării diferite Asociaţii ale tineretului ortodox: Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR), Liga Tineretului Ortodox Român (LTOR) ş.a., care au dat un nou impuls vieţii religioase din Biserica noastră; ca o încununare a activităţii sale bisericeşti şi ecumenice, remarcăm vizita Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea în România, în mai 1999, la invitaţia Bisericii noastre, un eveniment istoric pentru Ortodoxia românească; recunoscându-i-se meritele deosebite pe tărâm bisericesc, ecumenic şi teologic-cultural, patriarhului Teoctist i-au fost conferite ordine bisericeşti, titluri academice, între care amintim: ordine bisericeşti din partea Patriarhiilor Constantinopolului, Ierusalimului, Antiohiei, Moscovei, Serbiei, a Arhiepiscopiilor Greciei, Ciprului, Cehoslovaciei, Finlandei, dar şi din partea altor Biserici creştine; titluri academice: doctor honoris causa al Universităţilor din Oradea şi Bucureşti (ambele în 1995), al Universităţii din Piteşti (1999), al Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi şi al Universităţii din Liublin – Polonia (amândouă în anul 2000); de asemenea, a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1999); a trecut la Domnul în 30 iulie 2007 (la 92 de ani), fiind înmormântat în Catedrala patriarhală din Bucureşti, alături de înaintaşii săi: Miron Cristea, Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 37-40).

10. DR. VISARION AŞTILEANU (1973-1984)

S-a născut la 14 martie 1914 în Cluj, la botez primind numele Vasile; la timpul potrivit a urmat Liceul „G. Bariţiu” din Cluj (1925-1933), Academia Teologică Unită din Cluj (1933-1935); studii de Filosofie şi Teologie la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma (1935-1942), unde a obţinut licenţa (1941) şi doctoratul (1942); întors în ţară, a fost o vreme secretar eparhial la Episcopia Unită din Cluj şi preot la biserica „Bob” (1942-1948) din acelaşi oraş; în 1958 a revenit în Biserica Ortodoxă; a îndeplinit pe rând misiunile de inspector general patriarhal (1958-1962), consilier patriarhal (1962), pentru ca, tot în 1962, să fie tuns în monahism cu numele Visarion şi ales episcop-vicar patriarhal (hirotonit arhiereu cu titlul „Ploieşteanul”, în 9 septembrie 1962); în 1969 a fost ales episcop-vicar al Mitropoliei Ardealului, cu titlul „Răşinăreanul” (instalat la 1 iunie 1969); în 10 iunie 1973 a fost ales episcop al Aradului (instalat la 26 august acelaşi an); pe lângă activitatea misionar-pastorală şi administrativ-gospodărească a publicat studii, articole, predici, reportaje ş.a. în diferite periodice bisericeşti, precum: Biserica Ortodoxa Română, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Banatului, Telegraful Român; a făcut parte din delegaţii trimise de Biserica noastră peste hotare sau la diferite întruniri ecumenice internaţionale; a trecut la cele veşnice pe 6 august 1984, în Arad, fiind înmormântat în gropnița episcopală de la Mănăstirea Hodoș-Bodrog (Pr. Prof. Dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini slujitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015, p. 42-43).